Stand Up Guys: nu cel mai bun film, dar cu siguranta unul impresionant

12 03 2013

Titlul spune totul, dar hai sa explic pe larg ce si cum. Stand Up Guys nu te tine pe ace prin suspans. Nu te da pe spate prin efecte. Nu are cel mai bun scenariu din istoria filmului. Insa, cel putin pentru mine, a fost impresionant.

Impresionant prin ideea principala: ce ai face daca ai sti ca vei fi impuscat pana maine dimineata, la ora zece? Mai mult, ce ai face daca ai sti ca singurul tau prieten iti va face asta? Prieten care chiar tine la tine si sufera pentru ce are de facut? E genul asta de film care te lasa cu o intrebare si iti arata doua-trei lucruri despre viata, prietenie si valori. Nu, nu am luat-o pe aratura, este totusi un film oarecum violent, deseori amuzant, cu acelasi extrem de carismatic Pacino si acelasi extrem de ciudat Walken.

Dar mai mult decat atat, este impresionant cand te uiti si realizezi ca actorii principali sunt Pacino, 72 de ani, Walken, 70 de ani si Arkin, 79 de ani. Nu poti sa te uiti la filmul asta, care se joaca destul de mult cu ideea ultimelor clipe de viata, fara sa te gandesti ca asta poate fi ultima productie a unor actori geniali, insa varstnici.

Si te gandesti ca o generatie intreaga de actori alaturi de filmele carora ai crescut se pregateste sa traga cortina. Si vorbim de uriasi. Nu doar de cei trei de mai sus, ci de alti uriasi ca Nicholson, Freeman, De Niro, Hopkins, Kirk Douglas (96 de ani!), Roger Moore, Gene Hackman, Clint Eastwood, Sean Connery sau Peter O’Toole. Toti sunt trecuti, unii chiar cu cateva decade, de 70 de ani.





Mantrap: nimic mai mult decat un pub mediu

11 03 2013

Unde puteam sa vad Steaua-Chelsea decat in Mantrap, locul despre care tot mai multa lume vorbeste in saptamanile trecute de la lansare? Citisem ceva la Radu si chiar incercasem sa ajung intr-o duminica acolo. Doar ca era putin trecut de pranz si scaunele inca erau pe mese, iar locul departe de a fi gata pentru clienti.

Asa ca, pregatiti sufleteste pentru un meci tensionat si cu rezervare ferma in prealabil, ne-am pregatit joi sa ne facem loc in pub, cu asteptari de aglomeratie, forfota si buna dispozitie. Ultima chiar a fost bifata, nu am ce sa comentez. Dar hai sa o luam schematic:

  • Intrarea se face un pic ascuns, prin Trattoria Verdi, pe scarile ce coboara, in dreapta barului. Pe usa de la Trattoria este si o placheta cu un sutien rosu si ‘Mantrap’.
  • Cum intri, pe culoarul perpendicular scarilor, plasmele sunt insirate pe unul dintre pereti, pe lung. Asta e bine pentru jumatate din oamenii de la mese, in caz de meci. Mai nasol pentru cealalta jumatate a oamenilor de la mese, care stau cu spatele la televizoare si cu fata la niste tablouri.
  • In seara de meci, teoretic cu un maxim de audienta, au fost ocupate patru mese, in tot barul. Asta e cu dus intors. Bine pentru mine, ca servirea a fost destul de rapida. Rau pentru bar, pentru ca daca nu ai locul plin nici la meci, atunci cand, unde, cine si cum?
  • Fetele din bar, aceste zeci de spaime ale sotiilor si prietenelor fiecaruia, care troneaza insirate in imaginile de prezentare de pe site-ul pub-ului, sunt de fapt trei, plus un barbat micut, care mai vine cu platourile de mancare, cand cele trei nu fac fata comenzilor. Care vin, sa nu uitam, de la patru mese.
  • Tot fetele de la bar, acestea trei plus un barbat mic, ne arata ca de unde nu ai, nimeni nu cere. Sau limitarile bureteilor sau pernitelor cu silicon. Sunt bietele de ele atat de stranse si sugrumate sa para ca au fost inzestrate, incat mi se pare ca au probleme cu respiratia. Probabil ca pentru imaginea de prezentare au angajat figurante.
  • Mancarea este buna. Nu extraordinara, dar corecta. Sosurile chiar sunt un plus, realmente gustoase. Insa e o treaba dubioasa: fie ca iei strips, onion rings sau aripioare, primesti portiile – mici spre medii ca dimensiuni – aruncate pe niste platouri atat de mari, incat fac mancarea sa para derizorie, cantitativ.
  • Decorul este unul oarecum… aseptic. Mai degraba farmacie decat pub. Curat, dar genul acela de curat anost, fara personalitate, de plastic, nu cel care te face sa te simti comod. Sa ne intelegem, nu mobilierul este de plastic, ci senzatia. Poate asta e o perceptie subiectiva, dar asta este parerea mea.
  • Bomboana de pe coliva a fost nota. Au facut ‘acea’ incercare pe care o fac unele chelnerite in fata unui grup mare de baieti, in seara de meci. Au aruncat cateva bauturi in plus la nota, cat sa nu se prinda nimeni. Dar, din pacate pentru Mantrap, stim si matematica si nici nu ne ametim asa usor.

Asta a fost prima impresie, cladita in doua incercari. Eat, drink, stare at the walls. Poate voi aveti mai mult noroc, desi unele lucruri sigur nu se vor schimba. La cum se aliniaza astrele, si Chelsea – Steaua ma va prinde tot acolo.





Link-urile zilei: LaFerrari, Pro Prison Tips, Riot Training

7 03 2013
  • In probabil cel mai jenant caz de lipsa de inspiratie, Grupul FIAT prezinta, pe modelul Ion Ion Tiriac si Dan Daniel Nicusor, noul Ferrari LaFerrari. Lamborghini Veneno este o masina nu doar obscen de scumpa, dar si urata. Ferrari ii calca ferm pe urme cu acest nou model. Ori nu inteleg eu, ori sunt strugurii acri, dar imi doresc inapoi acea eleganta Ferrari care imi rasfata pana acum ochii.
  • Daca banii din care va ganditi sa va luati acel urat Lamborghini despre care vorbeam mai sus au venit din afaceri oarecum la limita legii si va paste un pic de timp petrecut la facultate, un student cu experienta va da cateva Pro Tips despre cum sa va pregatiti de inchisoare. Omul va trece prin toate: educatie, contacte, pregatire fizica, mentala si chiar financiara.
  • Ati petrecut ceva timp la racoare, ati strans o gramada de adrenalina neconsumata si aveti si 79 de lire de pus la bataie pentru o supapa de relaxare? Niste baieti organizeaza cursuri aplicate, pe tema revoltelor de strada. Intr-o zi plina de actiune, te poti juca mai intai de-a politistul, busculand protestatarii intr-un cadru organizat, cu tot arsenalul la indemana, iar apoi treci de partea cealalta a baricadei si te joci de-a revoltatul. Cu tot ce inseamna tactici de lupta de strada si distractia de a da cu bata, piatra si alte preocupari demne de un intelectual cu facultate.




Dr Krantz Paunescu

19 01 2013

O asemanare tulburatoare. Viorel Paunescu, imaginea Alka

image





Ba exista si cateva filme neproaste

16 01 2013

Deh, nu puteam sa raman doar cu nota negativa din postarea anterioara. Avem un dram de speranta de la Hollywood.

Argo este un film decent, Ben Affleck devine din ce in ce mai bun ca regizor, iar contextul politic actual nu poate decat sa ii propulseze pelicula. Cel putin peste ocean. De altfel, tot politica l-a cadorisit si cu niste Globuri de Aur. Sa fie, acolo. Cata vreme si Django a luat unul, e clar ca nu au cine stie ce valoare ca referinta. Povestea din Argo este bazata pe un caz real, se stie deznodamantul, toti scapa – damn, v-am stricat placerea – dar cu toate astea suspansul este bun, te tine un pic pe ace, pe alocuri.

Gangster Squad m-a facut sa rad cu pofta in anumite momente. Ras sanatos, corect, bun, la faze create pentru a starni rasul. Nu stiu daca este realmente o productie OK sau daca mi s-a parut mie OK doar pentru ca a fost primul film vazut dupa Django. Si realist vorbind, dupa ce vezi Django, nici filmele romanesti nu mai par atat de rele. Suspans corect, filmare chiar buna in anumite cadre, actiune, glumite si carisma. Un cocktail proaspat si relaxant.

Cat despre Django Unchained, ca tot nu m-am abtinut sa il mentionez, ramane cum am stabilit. De departe cel mai prost film al lui Tarantino. Nu ar fi neaparat un film prost, daca nu ar scrie Tarantino mare pe el. Dar Tarantino obliga ca asteptari si de data asta a dat-o in bara.





Filme pentru neprosti nu se mai fac?

11 01 2013

Am sa scriu doar despre filmele de final de 2012 / inceput de 2013 care sunt cat de cat mai rasarite, in oceanul de rahat previzibil categoria D ce se varsa de la Hollywood spre insipidul cinematografic batran continent.

Cloud Atlas este, din prima, cel mai neprost film vazut in ultima perioada. La nivelul la care anul 2012 mi-a tumefiat si atrofiat standardele, pot sa spun chiar ca mi-a placut. Dubiosul si fostul dubios, actualmente dubioasa Wachowski au facut o treaba buna, dar se vede ca si-au pus frana. Au creat atatea povesti cu atatea planuri si atatea coordonate temporale, incat s-au simtit obligati sa le faca banal de simple, ca sa nu piarda de tot audienta obeza la trup si prea zvelta la creier de peste ocean. Oricum. Au incercat. Au avut zvac. Chiar daca am vazut multe pasaje din Apocalypto si Equilibrium acolo.

Seven Psychopaths a inceput fulminant, cu 15 minute atat de Tarantinesti incat imi frecam palmele de bucurie in cinematograf. Si apoi a bestelit-o atat de liniar si previzibil incat imi ieseau mie replicile inainte de a le vedea pe ecran. Unde nu-i script, vai de actori. Ii consumi degeaba, oricat capital de simpatie ar avea.

The Words e un pic mai nou. Nu stiu daca l-ati vazut. Joaca Colombiana si Scufita Rosie in el, alaturi de tipul bine din Hangover. Este o foarte interesanta idee de poveste in poveste in poveste (sa zic mai bine poveste in rama in rama?), cu trei planuri desenate de doi scriitori. Tot filmul m-am gandit cum ar fi sunat povestit cu vocea lui Morgan Freeman. O creatie care te trece prin trei momente, insa din nou, pentru a proteja neuronul spectatorilor, devine o atat de siropoasa si liniara poveste de dragoste si alegeri in viata incat pana la sfarsit ai capul spart, de la cat de rigizi sunt peretii. Banal, banal, banal.

Django Unchained este, pana acum, victima asteptarilor pe care mi le-am creat. Cumva, umbra filmelor magistrale produse de Tarantino ma obliga sa ma asez in fata ecranului si sa ma astept la nimic mai putin decat distractie atat de bolnava incat frizeaza genialul. Am sa fiu moderat in descriere. Am vazut doar 75 de minute aseara, timp in care nu am simtit ca am castigat ceva mai mult decat un pic de etate. Sa speram ca restul de 90 si ceva vor fi fulminante si ma vor face sa imi printez postarea asta si sa o mananc. Ca altfel nici macar recordul de nigger/minut intr-un film nu a fost batut.

The Hobbit nu se incadreaza in categoria asta de filme rasarite, dar merita un pic de besteleala, fix pentru tam tam-ul facut in juru-i. Mi se pare din start un rahat atat de tern incat nu sunt dispus sa imi prostituez timpul liber pentru o asemenea mizerie. Fie ea si redata la de doua ori mai multe cadre pe secunda.

Astept cu interes…. a, stai. Nu prea am ce. Am vazut atatea trailere, insa chiar nu mi-a ramas ceva anume in minte pentru 2013. O fi ceva in neregula cu mine? Bine macar ca de data asta compensam cu serialele. Care cam bat la fund multe productii pentru cinema.

P.S. Nici sa nu va aud cu Viata lui Pipi.





Romania. Acolo unde moca nu este de ajuns.

10 01 2013

Titlul suna a branding de tara si, pentru anumite aspecte, chiar este un branding extrem de realist.

Traim in Romania anului 2013, la 23 de ani si un pic de la Revolutie. 23 de ani si un pic in care am evoluat ca popor, cultural, sentimental si social, de la a sta la coada pentru aproape nimic, la a fi liberi sa injuram cand primim chestii gratis.

Traim intr-o Romanie in care nemultumitului nu i se mai ia darul, ci nemultumitul are dreptul sa te linseze, daca darul nu ii convine. Am trecut rapid de la ochii-n paispe, ca nu stii niciodata cine te aude, cine afla si unde poti ajunge, la libertatea totala de a avea la un deget distanta nenumarate medii in care iti poti varsa injuriile gaunoase.

There’s no such thing as a free lunch, spunea Milton Friedman. Evident, Milton Friedman nu s-a intalnit cu mardeiasii de Bucuresti 2013. Probabil, citatul ar fi sunat Fuck you and your free lunch.

Si pana la urma nu ar fi nicio problema, dar vad aici un profil al acestui tip de mamifer. In ciuda strambatului din nas la pranzul gratuit si a injuriilor aduse ‘bucatarului’, iti mananca pranzul si mai si ragaie satisfacut dupa aceea. Pentru ca fix cei mai virulenti la capitolul asta vin din patura cu certe carente educationale, obisnuiti cu pumnul in masa si cu un anume plafon al veniturilor ce ii impiedica sa miroasa civilizatia si normalitatea.

Tarani contemporani, care au schimbat sapa cu tastatura, coada vacii cu telefonul mobil, atat de multi incat risca sa dea tonul la schimbarea normalitatii intr-o bolnavicioasa politica a ghioagei.