Membri: Cristina Scabbia, Andrea Ferro, Cristiano Migliore, Marco Biazzi, Marco Coti Zelati, Cristiano Mozzati
Infiintare: 1994, Milan, Italia
Info: Sleep of Right si Ethereal sunt cele doua nume sub care trupa a mai activat, de la infiintare, pana la denumirea actuala.
Italienii au o mostenire culturala mult mai mare decat pot duce. Pe cat de multe le-au lasat clasicii, pe atat de mult incearca sa se ridice la inaltime cu gunoaiele, jegul si neglijenta. Si nu am vazut decat jumatatea nordica, nu am traversat versantii de gunoi spre Napoli.
Sobolanii care misuna intre Turnul din Pisa si Dom fac toti banii. Numai buni de facut poze cu turistii.
Fotbalul transforma Sfanta Treime in cvartet. Ecrane uriase in Piata Domului din Milano, librarii pline cu biografia lui Ancelotti si tricoul echipei locale in fiecare magazin din oras, fie el si mai mult fals decat replica.
Am depasit un pic faza cu patriotismul in privinta fetelor. Am fost in cateva tari pana acum si tineam partea romancelor. Nu mai e cazul. Dupa ce ca italiencele devin femei in adevaratul sens (bun) al cuvantului de la 28-30 de ani, mai au si ce e mai bun din toate lumile, pe teava nesecata de turiste. La romance, de la 25 de ani cam incepe involutia. Fix invers.
Pisa este orasul in care m-am simtit cel mai bine. Ca o tocilara care ziua misuna prin biblioteci si noaptea isi da jos ochelarii pentru the best fuck u ever had, la fel si orasul. Ziua plin de turisti insipizi americani, care sprijina turnul din toate pozitiile zambind tamp la aparate, si seara misunand de frumuseti locale pe fiecare strada, piata, bar, terasa, pod sau orice alt loc in care pot incapea minim doi oameni. E normal, zic eu, sa urmaresc un pic cu privirea una – doua fete frumoase cand trec pe langa mine. La Pisa a fost brain-freeze. Incercati voi sa va uitati dupa 257 fete dragute pe minut fara sa va blocati.
In Cizma am observat, intai timid si apoi activ, ca se bea pe strada. In draci. Fara restrictie. De altfel – de ce nu ma mir – in Pisa sticla este punct de sprijin oblgatoriu.
In Italia se vand 1,2 milioane de biciclete pe an. Toate orasele abunda de scutere si biciclete. Nu mai vazusem ceva similar decat in Atena, dar la proportii mult reduse. Este cat se poate de natural ca doua doamne pe biciclete sa stea de vorba la un stop, pe banda a treia de mers (pentru fete, numarati doua linii albe de la trotuar in stanga), si totusi nu am vazut piste pentru biciclisti decat de doua ori, in jurul unor parcuri din Milano. Biciclistii nostri plang doua zile la mama ca a parcat o Dacie pe pista lor, ce sa mai zic sa ii scapi un pic in trafic.
Foarte inspirata pitipoanca noastra care zburda pe pietrisul de la Colosseum pe tocuri de 12. Nota zece si pentru cioara pe care as fi batut-o cu levierul in dinti, care incerca sa dea telefoane cand ne apropiam de aterizare, in ciuda insistentelor celor din jur.
Nu am avut nicio problema ca roman in Italia si nici cu romanii de acolo. Pe care i-am vazut vanzand la chioscurile de ziare, vanzand bilete de autobuz sau pozand in centurioni. De altfel, pe o treapta superioara de dubiosenie sunt africanii care leaga bratari, fac numere de circ sau vanzari ‘la cearsaf’. E o adevarata schimbare de garda zilnica intre 18 si 19, cand inchid magazinele de pe arterele comerciale si apar negrii cu sacii.
Apropo de centurioni, doi moldoveni zambeau la poza cu un turist. “Andrei, i-as da o flegma lu asta direct intre ochi. O flegma si o sabie in cap, asa cum rade el ca prostu acum. Cred ca o sa fac asta la un moment dat. Mi-a mai amortit si curu”.
Si pentru ca trebuie totusi sa fim mandri ca suntem romani, pe autostrada spre Milano am prins un dop de trei kilometri in 45 de minute. Toata lumea statea calma in masini, mai putin un Mercedes Vito cu numar de Spania. Pe care scria ‘Prinde-ma daca poti’. Din care urla maneaua si pe toate (toate) usile deschise ieseau capete, maini si copii de ciori.
Sa nu uit, americanii sunt intr-adevar cei mai prosti, retarzi si naivi turisti. Si nici nu am comentat de faptul ca sunt supraponderali, pentru ca deja este alta mancare de peste. Am pus un pariu cu cineva ca nu vedem o americanca frumoasa si in limite normale de greutate. Aproape am castigat, dar macar am pierdut foarte frumos. Si blonda. Si inalta. Si slabuta. Si usor underaged. Si… gata, ca devine dubios.
La Genoa am spus ca eu nu ma mai intorc in tara. Nu mai erau posturi vacante la hotel, asa ca… am cam revenit. Oh joy. Macar m-am intors cu ceva food for soul.
Mai multe, mai tarziu. Acum somn. Mult somn. Zzzz…
Doua lapsusuri cat mine de mari am avut cat am fost prin Italia. 1- Ce inseamna mandorle am realizat doar acum, cand am ajuns fata-n fata cu tata Google. 2- S.P.Q.R. Invatasem ca este Senatus Populusque Romanus, dar se pare ca neuronii responsabili cu stocarea si-au dat demisia intre timp. Asa ca am ajuns ieri, dupa cateva zile in care am vazut prin Roma de aproximativ 3.197 ori inscriptia S.P.Q.R. peste tot, de la capace de canal pana la autobuze, sa clachez si sa intreb. Eram langa o cladire cu steag si paznic. Am intrebat paznicul pe limba lui ce-i aia. Nedumerire totala. Ma pofteste inauntru. Un domn la costum iese dintr-o ghereta. Paznicul ii spune ce ma intereseaza. Se uita la mine si rade incurcat. Nu se ocupa cu partea de istorie, imi spune, dar sigur seful lui stie. Ma trece pe langa un detector de metale si ma invita intr-un birou. Seful. Ii pun intrebarea, deja amuzat de situatie. Face fete-fete, se gandeste cateva secunde si ma cheama la calculator. Din nou, tata Google. Si raspunsul. Un pic jenat, imi spune “Non e una cosa facile da ricordare, c’e tanta storia qui”. Ies si un prieten imi face semn sa ma uit in spate. Pe cladire, o placuta cu “Presidente della Camera dei Deputati – S.P.Q.R”.
Ci vediamo più tardi. Ciao!
Vad multe filme si putine imi aduc ceva nou. Gomorra ia Italia si o muta direct in Africa, in lumea a treia, cu saracie, lacomie si mult gri, la ani lumina sub paradisul turistic cu care este vanduta strainilor. Mafia italiana nu are nicio legatura cu imaginea fabricata la Hollywood si nu este decat un joc sec de supravietuire, in care inteligenta nu prea are loc. Filmul nu are efecte speciale, are putina muzica si aproape deloc sex. Si niste personaje atat de reale incat par ca vorbesc direct cu tine. Nu noi am inventat cocalarii, nu noi am inventat manelele, nu noi am inventat micile combinatii. Filantropica noastra este un joc fin fata de Gomorra sudului Italiei.
E de vazut neaparat. In special ca o pauza de la rahaturile americane, filme documentate probabil de doua zile de navigat pe Internet. Nu va bazati prea mult pe italiana. Este in mare parte vorbit in dialect, care aduce chiar mai bine cu romana, si a rulat si pe ecranele din insula cu titrare.
Si ca sa fie diferenta cat mai clara, intai trailerul pentru Italia:
Si apoi trailerul ridicol care coboara filmul la inteligenta americanilor, rezumandu-l in trei clisee, narate de o voce groasa, cu un Scorsese pe generic, cat sa vada si redneck-ul de rand un nume cunoscut, chiar daca fara nicio legatura cu filmul:
sick*tired 