Vorbeam zilele trecute cu cineva, dupa o pauza mai indelungata. Si, inevitabil, m-a intrebat daca nu mi-e dor de presa. Am stat un pic si m-am gandit. Oho, da! Am momente cand imi este. Fara discutie. Am peste doi ani de cand am iesit si marele noroc ca am schimbat presa pe un job care nu doar ca imi place mult, dar ma si tine in continuare aproape de media.
Citesc zi de zi articole si in continuare am reflexul de a modifica. De a corecta. De a schimba paragrafe in minte. Am ramas cu o exigenta impusa. Nu de o scoala, ca nu am facut nicio zi de studii de jurnalism vreodata, ci de o agentie care m-a crescut cu niste reguli stricte si – acum recunosc, atunci chestionam – foarte bune.
Si mi-e dor de presa dar, cand spun asta, nu ma refer atat la momentul in care eram jurnalist, cat la evolutia mea de consumator de presa. Cu zece ani in urma devoram Capital si mi se parea ceva genial, cu un continut pe care eu, la momentul respectiv, nu credeam ca il pot concepe sau replica. De altfel, presa nu era nicaieri in orizontul meu de asteptari de viitor. Eram la inceput cu ASE-ul si revista asta – ca asa o numeam – era legatura concreta intre ce studiam si realitatea pietei de la noi.
Mai degraba mi se face dor de presa buna, pe care o citesc cu placere. Nu a disparut, pentru ca zilnic am cate o bila alba pentru unul sau mai multe articole, dar nici bine nu o duce.
The four W’s. The nut graph. Verificarea surselor. Informatiile de background. Relevanta informatiei. So what. Banalitati in ale scrisului, pe care orice junior sau student de an intai le stie ca pe apa. Nimic sofisticat, nicio intrebare despre finete sau cunoasterea riguroasa a domeniului. Elemente de baza care, dupa cum vedem cu totii, incep sa dispara dintr-o banala stire.
Intotdeauna suna, cand primesti un comunicat, si incearca sa afli mai multe. Nu te baza doar pe ce primesti. Incearca sa scoti macar o declaratie pentru noi, sa aduci ceva in plus pentru cititori. Asta e o chestie care mi s-a spus in saptamana de training de la zero pe care am avut-o cand am intrat in presa. Anul asta ma tem ca am trimis mai multe comunicate decat am primit seturi de intrebari. In total.
Vad ca o mare problema de care se loveste presa zilelor noastre este faptul ca nu primeste comunicatele cu diacritice. Sau ca primeste comunicatele cu diacritice si e greu sa le scoata. Doamne ajuta, asta sa fie marele hop si greseala pe care unii o facem in PR. Sa corectam asta si sa mearga lucrurile ca unse. Ca eu unul, in duminicile in care pica o jumatate de pagina de reclama si trebuia sa o inlocuiesc la 1-2 dupa amiaza cu un articol nou, faceam treispe-paispe cu gandul la ce manager sau persoana citabila pot sa gasesc care sa imi raspunda la telefon si care sa imi mai si dea, asa, la rece, informatii utile pentru un articol si nu prea ma durea ca imi vorbeste cu ş sau ţ.
Regulile casei ghidau orice articol care vedea lumina fluxului / online-ului / ziarului, atunci cand lucram in presa. Guvernarea asta s-a cam subrezit si democratia a cam intors editorii cu rotile in sus, ca vad atat de multe comunicate din care nu se clinteste nicio virgula, incat uneori ma intreb daca nu ar trebui trecuta si cate ‘o piarista’ la caseta editoriala, prin anumite publicatii.
Acum vreo patru-cinci ani, cand inca nu aveam toate filtrele la mine, ma batea o idee – acum trebuie sa o recunosc pur si simplu stupida – de a testa un pic presa noastra. Un mic experiment media in care sa inventez o companie dintr-un domeniu obscur de activitate, care anunta un contract de cateva sute de mii de euro in Romania. Nu prea mult, sa nu bata la ochi, dar peste 100.000, cat sa merite locul in pagina. Imi trebuia o adresa de mail si un numar de telefon. Aveam contactele in presa si un blog pe care ar fi urmat sa trec ‘acoperirea’ generata de anuntul fictiv. Ma bucur ca nu am facut niciodata prostia asta si uneori ma gandesc cu teama cate surse as fi trecut la catastif.
Mai am o idee, venita din zbor pentru postarea asta. Online-ul nu inseamna nici presa buna, nici presa proasta. Dar cert este ca online-ul nu a omorat presa. Nu a omorat nici macar print-ul. Doar ca ne-a dat tuturor acces nediscriminatoriu la informatii si ne-a lasat sa comparam singuri ce e bun si ce nu. Niciun blogger nu a injunghiat pana acum vreun jurnalist. Si nici nu stiu daca o cunoaste vreunul pe Niculina. Dar macar de cateva ori un articol frumos dintr-un ziar si-a gasit si completarea nespusa pe un blog. Eu, ca cititor, nu pot decat sa ma bucur de momentele astea, in care pot sa vad povestea oficiala completata de partea din culise. Am acel 360 coverage despre care multi vorbesc, in jurnalism, ca deziderat.
De ce am scris toata povestea asta? Pai, ramane cum am stabilit, din titlu. Pentru ca mi-e dor de presa. Pentru ca sunt multi oameni buni, talentati, care scriu foarte bine acolo, dar si pentru ca o parte o cam ia la vale in tabloid si cancan inutil. Si daca marea parte a publicului trage la ‘click aici’ ca musca la lumina albastra, mai suntem si sunt convins ca vom mai tot fi si astia care vrem sa citim despre mai mult decat sani, sex, scandal, injuraturi si frustrari. Sau analize carpite din trei stiri din ‘presa internationala’ 🙂
sick*tired 