Paradoxul foamei

7 11 2012

Trec printr-o perioada de foame acuta. Vreau sa consum enorm de mult. Filme. Oameni. Carti. Muzica. Prietene. Prieteni. Cluburi. Locuri. Kilometri. Efort. Informatie. Nu conteaza ordinea.

Fac multe lucruri simultan. Considerabil mai multe decat in trecut. Si pe masura ce le fac, imi apare pofta de mai mult. Citesc o carte, ascult muzica si butonez pe tableta. Simultan. Si mi se pare ca imi lipseste ceva. Ca nu e de ajuns. Ca as putea sa fac mai mult. Ca timpul asta l-as putea petrece in oras, intre oameni, sau pe pista, alergand.

Alerg. Ore. Cu muzica in urechi. Si in timpul asta ma gandesc ca as putea sa citesc o carte sau sa vad un film. Daca merg la un film, ma gandesc cat timp pierd in loc sa alerg. Sau sa vorbesc cu prietenii.

Foamea de orice este urmata de o extrem de scurta satietate, care nu face altceva decat sa deschida o alta pofta, pentru un alt tip de consum. Sunt intr-un cerc vicios. Scriu bucata asta scurta de text acum in fuga, ca urmeaza sa ies. Cand voi fi in oras, probabil ca imi voi dori, aproape imediat, si altceva.

Nu imi dau seama daca devin defect, sau este o evolutie catre ceva. Si nu imi dau seama cand urmeaza marele reset. Probabil pauza, a carei nevoie nici macar nu o simt.

Imi este foame. Consum ce vreau. Si imediat apare o pofta noua.

Advertisements




Doi – S01E03

6 03 2012

Episodul anterior se termina cu: ‘Hai sa mergem acolo’! -‘Hai’!

30 de minute mai tarziu, discutia continua.

El aude doar ce vrea el sa auda





Doi – S01E02

26 02 2012

Discutie despre eterna intrebare – ce vrei sa facem?

Ce vrei tu

 

 





Doi – S01E01

21 02 2012

Astia doi imi sunt buni prieteni. El nu prea e roman, iar ea nu prea are rabdare. Am sa fac serial cu ei. Considerati asta pilotul.

Ce Faci? 

 

 





Aspiratii

27 09 2011

Visez la doua zile mari si late in existenta mea. O zi in care sa spun numai adevarul, de dimineata pana seara, si o zi in care sa spun numai ce gandesc, fara filtre. De ce doar doua? Pentru ca sunt suficiente si as vrea sa limitez damage-ul potential. De ce una in care spun adevarul si alta in care vorbesc si fac ce gandesc? Pentru ca nu intotdeauna ce gandesc e adevarul, evident, iar chestia asta difera in functie de scopul pe care vreau sa il ating.

De ce vreau zilele astea? Ca sa iti vad fata cand spun adevarul despre tine, sau fix ce gandesc cand imi treci prin fata. Pentru ca atunci cand te vad si iti raspund la banalul ce faci, de fapt ma gandesc ca esti grasa, ai burta si din nou arati ca o epava. Asta este cel mai mic exemplu. Si imaginati-va care ar fi efectul daca as spune asta si pe gura.

Probabil ca la sfarsitul uneia dintre zilele astea as mai avea, in functie de cati oameni interactioneaza cu mine, 1-2 prieteni, dar aia ar fi fix cei mai buni si sunt, deja, obisnuiti cu un tratament de genul asta si inca 1-2 oameni de la munca, care nu doar ca ar intelege, dar s-ar si amuza copios.

Tentant.





Visez seriale si reluari

20 08 2011

Adorm ieri noapte.

*** Sunt intr-o camera mica, de cam sase metri patrati. In stanga, intregul perete este din sticla. Prin el se vede o balustrada si suntem la ceea ce pare a fi etajul unui hangar obscur. In dreapta, peretele este dintr-un metal lucios. In fata, peretele este ingust si alb, cu un dulap mic, pe care sunt insirate instrumente medicale. Toata incaperea este luminata puternic de un neon. Stau in picioare. Vad ca tin in mana o cutie pentru doua fiole, din care una lipseste. Port o camasa alba, iar maneca stanga este ridicata. O silueta este in spatele meu. Se aude o voce.

– Cand esti gata. E doza obisnuita de tratament.

Vad o seringa si un ac care imi intra in mana stanga. ***

Ma semi-trezesc, dar nu deschid ochii. Ma intorc pe partea cealalta si adorm imediat la loc.

*** Ma trezesc buimac. Sunt pe scaunul din dreapta al unei masini care goneste in  noapte pe strazile unui oras american. Nu stiu, dar simt ca e neagra si sport. Am centura pusa. Ma uit in stanga. Aceeasi silueta si aceeasi voce.

– Te-ai trezit. A trebuit sa te sedez. Altfel nu ai fi avut incredere sa vii. A fost simplu, ti-am pus somnifer din alta fiola. Nici nu stii cat de putin atenti sunt oamenii cand le pregatesti o injectie.

Ajungem in fata unui hangar obscur, cu etaj, si incetinim.***

Ziua trece absolut normal. Ma intorc dintr-o excursie de o zi si ma culc pentru jumatate de ora, ca sa fiu fresh cand ies din nou.

*** Sunt intr-o camera mica, de cam sase metri patrati. In stanga, intregul perete este din sticla. Prin el se vede o balustrada si suntem la ceea ce pare a fi etajul unui hangar obscur. In dreapta, peretele este dintr-un metal lucios. In fata, peretele este ingust si alb, cu un dulap mic, pe care sunt insirate instrumente medicale. Toata incaperea este luminata puternic de un neon. Stau in picioare. Vad ca tin in mana o cutie pentru doua fiole, din care una lipseste. Port o camasa alba, iar maneca stanga este ridicata. O silueta este in acum in stanga mea, dar nu spune nimic. Simt ca ma priveste. In mana dreapta am o seringa cu un lichid incolor. Mi-o infig singur in mana stanga. ***

Ma trezesc intrigat. Sunt oarecum curios daca si ce urmeaza.





Scurta istorie sportiva personala

16 06 2010

Probabil ca titlul naste asteptari de povesti de triatlon si medalii la olimpiade. Pare rau, n-avem. Ce urmeaza, scriu mai mult pentru mine.

Sportul in copilarie

Povestea incepe cu cateva amintiri blurate din 1986, de la un Barcelona – Steaua, cand eram mult prea mic sa inteleg de ce se bucurau toti barbatii din bloc, stransi in fata singurului televizor de pe scara. Cam de atunci am si inceput sa tin cu Steaua. Deh, indoctrinare in familie.

Ce a urmat? Intre doua blocuri erau puse fata in fata doua bare de batut covoare. Evident, fotbal. Intre ele, cand eram mic, mi se parea ca am sute de metri de alergat. Cand la una dintre bare cineva chiar batea covoare, jucam victoria, baraj sau obligata, la o singura poarta. Acum, unde inca nu au crescut buruieni, incap cinci-sase masini parcate. Copiii joaca fotbal pe PSP, in fata usii de la bloc.

Peste strada, vis-a-vis de mine, tot pe vremea plumbuitului, se sapa fundatia unui alt bloc. Totul a incremenit la stadiul de groapa dreptunghiulara, de cam zece metri adancime, cu un fund prafuit dar nivelat. Evident, din nou, fotbal. Cu avantajul ca era destul de greu sa dai mingea in afara gropii si nu mai era nevoie de eternele drumuri de recuperat balonul de fiecare data cand unul sau altul dadea cate o bomba. Doar acum trei ani s-a ridicat, pe locul gropii noastre de fotbal, un supermarket.

Incet-incet ne-am mutat pe terenul de ciment al scolii. Lesne de ghicit, acelasi cocktail. Daca era doar clasa noastra pe teren, fotbal. Daca orele de sport sau chiul coincideau cu ale altora, ne rezumam la ce se poate juca la o singura poarta. Era suficient sa ramanem afara cateva minute dupa ce se suna de intrare, sa vedem daca se ocupa terenul. Daca era liber, si profa de geografie daca ar citi asta ar confirma, se deschidea usor usa din spatele clasei, se arunca intai mingea pe hol si, tiptil, rand pe rand, baietii – evident din ultimele banci – ieseam la fotbal.

Ajunsi intr-a opta, deja tanjeam la terenul liceului vecin. Nu mai putin de sase cosuri de basket ne asteptau dupa un gard prea inalt de sarit, dar cu o gaura intr-un colt, in spatele unui arbust. Dintr-a noua eram abonati la teren, fie ca era fotbal, basket sau, mai rar, handbal. Nu conta daca ploua, ninge sau e gheata pe teren. Nu conta daca ai adidasi cu crampoane, ca azi. Important era sa fii incaltat si sa ai o minge.

Printr-a noua si a zecea era mai greu sa castigam campionatul pe liceu. Aia de la a 12a ne cam rupeau. Am trecut si noi in ‘divizia superioara’ de varsta si odata cu victoriile in campionat, au venit si meciurile cu ‘echipa profesorilor’. Si nu era nimic mai placut decat sa ii pui o talpa pe tibie profului de sport sau de economie. Si daca nu am excelat in vreun mare stil la fotbal, macar am avut mereu oase tari, sut tare si rezistenta. Deci ii durea.

Deja in facultate, primul an a fost si ultimul in care sportul era obligatoriu. Si sportul se traducea prin basket, iar obligatoriul prin optional. Cam aici incepea sa se rupa filmul.

Sportul acum

Pai in primul rand este Campionatul Mondial de Fotbal. La televizor. Pozitia sezut si eventual cu ceva lichid in mana. Si mai sunt si cele cateva minute de mers pe jos incluse in drumul pana la birou, si uneori ceva de ordinul a 50 de trepte de urcat.

Teoretic merg la sala. Ma conving greu sa o fac – deh, lenea – dar cand incep, imi place. Partea proasta este ca se intampla cam in fiecare an doar in intervalul martie – mai, un fel de pre-sezon estival.

Teoretic, in fiecare marti, de la 20.00 la 22.00, joc fotbal. Acum nu mai joc pe ciment sau in praf, ci pe o frumusete de teren sintetic. Practic, daca ajung sa fac asta o data la doua saptamani, este ceva. Desi nici asta nu e garantat.

Dupa zece ture de alergat pe pista de atletism de langa fostul Lia Manoliu, simteam intotdeauna ca se rup toate organele in mine. Asta era la nivelul avansat, ca la inceput simteam la fel dupa doar cinci ture. Mi se parea ca alerg ore in sir, si abia daca treceam de 15 – 20 de minute. La nivelul maxim de frecventa, faceam asta de patru ori pe saptamana. Nu intrebati care mai e intervalul acum. Doar sunt o gramada de scuze la indemana. Vara, caldura, program, alea-alea.

Momentul jenant maxim? Am facut febra musculara dupa primele zile de Wii Boxing. Si macar acum asta este cea mai la indemana metoda de a scoate untul din mine, ca ma incapatanez sa il joc pana nu mai pot. Dar parca si asta se rareste.

Acum putin mai mult de o luna mi-am luat o bicicleta. O frumusete de semi-cursiera Peugeot. Am fost ahtiat dupa ea in primele zile. M-a tinut totul mai mult de doua saptamani. Pana am facut o pana. De aproape doua saptamani, bicicleta zace. In fiecare zi ma uit la ea si imi zic ca trebuie sa o repar. Si zis ramane, ca de facut cine stie cat o sa mai dureze pana ma mobilizez. Din nou.

Ma uit la mine si la prietenii mei. O sa ajungem o generatie de elefanti pentru care maximul de efort este sa mergem pe jos pana la masina. Ne chinuim sa inventam televizoare pe care sa le integram in banda de alergat si ne amagim cu simulacre de miscare gen Wii. Uitam ce este acolo, afara.