Facebook Killed My Blog

18 06 2012

Doua chestii o sa spuneti imediat ce ati citit titlul. Primo: altul care a descoperit apa calda (55.300 de rezultate pe Google pentru ‘facebook killed my blog’). Secundo: asta e blog?

Va puneti problema corect, in ambele cazuri.

Imi periam un pic contul de Facebook si ma miram cat de multe chestii (vorbim doar de volum, nu judec aici cat de mari sau mici prostii sunt acolo) am putut sa postez pe o retea care, in cele din urma, imi e straina, in loc sa stau si sa incerc sa imi cresc un pic un continut al meu, chiar aici.

Si ma gandesc cat de diabolic de simplu si subliminal mi-a devenit Facebook-ul. In fiecare zi am aproape permanent cate o fereastra deschisa cu Facebook in browser. Nu stiu daca am macar de doua ori pe saptamana fereastra de WordPress deschisa, si nici daca rezista mai mult de cateva zeci de minute.

Am pe mobil, pe acelasi ecran, atat aplicatia de Facebook, cat si de WordPress. Facebook imi ia zeci de mega pe zi. WordPress imi ia tot atat, doar ca pe luna. Orice poza fac cu telefonul poate fi aratata si trimisa pe mai mult de zece retele sociale si mail-uri. Nu stiu cum dracu se face ca intotdeauna ajunge pe Facebook, desi la fiecare share vad acolo si WordPress-ul. Absolut la fel si pentru un clip cu o melodie care ma prinde intr-o zi. Aruncat direct pe Facebook, ca e mai simplu si acolo vezi imediat cine ‘apreciaza’. Ca e mai complicat si cere mai multi neuroni sa cauti un pic de informatii despre trupa, album, membri si altele de genul, pentru blog. Ca de bine de rau, aici mi-e usor rusine sa arunc un clip fara sa spun nimic despre el.

Desi tot ce spun mai sus este bullshit. De lene este raspunsul pentru toate cele amintite. Pentru ca imi e mai usor sa dau un share cu o fraza semi-inteligenta, decat sa o pun in WordPress, sa gandesc un titlu, sa transform fraza in paragraf, sa pun un pic de background si sa gasesc cateva tag-uri si categorii relevante.

Solutii? N-am. Facebook va fi intotdeauna simplu si atractiv pentru lenesi, iar in cazul WordPress, oricat de simpla si atractiva ar fi interfata de mobil, va ramane usor mai complicat, prin comparatie. Si asa pun si eu umarul la pseudo-comunicarea asta usor retarda, cu o poza, un link, un clip si trei cuvinte.





Scurta istorie sportiva personala

16 06 2010

Probabil ca titlul naste asteptari de povesti de triatlon si medalii la olimpiade. Pare rau, n-avem. Ce urmeaza, scriu mai mult pentru mine.

Sportul in copilarie

Povestea incepe cu cateva amintiri blurate din 1986, de la un Barcelona – Steaua, cand eram mult prea mic sa inteleg de ce se bucurau toti barbatii din bloc, stransi in fata singurului televizor de pe scara. Cam de atunci am si inceput sa tin cu Steaua. Deh, indoctrinare in familie.

Ce a urmat? Intre doua blocuri erau puse fata in fata doua bare de batut covoare. Evident, fotbal. Intre ele, cand eram mic, mi se parea ca am sute de metri de alergat. Cand la una dintre bare cineva chiar batea covoare, jucam victoria, baraj sau obligata, la o singura poarta. Acum, unde inca nu au crescut buruieni, incap cinci-sase masini parcate. Copiii joaca fotbal pe PSP, in fata usii de la bloc.

Peste strada, vis-a-vis de mine, tot pe vremea plumbuitului, se sapa fundatia unui alt bloc. Totul a incremenit la stadiul de groapa dreptunghiulara, de cam zece metri adancime, cu un fund prafuit dar nivelat. Evident, din nou, fotbal. Cu avantajul ca era destul de greu sa dai mingea in afara gropii si nu mai era nevoie de eternele drumuri de recuperat balonul de fiecare data cand unul sau altul dadea cate o bomba. Doar acum trei ani s-a ridicat, pe locul gropii noastre de fotbal, un supermarket.

Incet-incet ne-am mutat pe terenul de ciment al scolii. Lesne de ghicit, acelasi cocktail. Daca era doar clasa noastra pe teren, fotbal. Daca orele de sport sau chiul coincideau cu ale altora, ne rezumam la ce se poate juca la o singura poarta. Era suficient sa ramanem afara cateva minute dupa ce se suna de intrare, sa vedem daca se ocupa terenul. Daca era liber, si profa de geografie daca ar citi asta ar confirma, se deschidea usor usa din spatele clasei, se arunca intai mingea pe hol si, tiptil, rand pe rand, baietii – evident din ultimele banci – ieseam la fotbal.

Ajunsi intr-a opta, deja tanjeam la terenul liceului vecin. Nu mai putin de sase cosuri de basket ne asteptau dupa un gard prea inalt de sarit, dar cu o gaura intr-un colt, in spatele unui arbust. Dintr-a noua eram abonati la teren, fie ca era fotbal, basket sau, mai rar, handbal. Nu conta daca ploua, ninge sau e gheata pe teren. Nu conta daca ai adidasi cu crampoane, ca azi. Important era sa fii incaltat si sa ai o minge.

Printr-a noua si a zecea era mai greu sa castigam campionatul pe liceu. Aia de la a 12a ne cam rupeau. Am trecut si noi in ‘divizia superioara’ de varsta si odata cu victoriile in campionat, au venit si meciurile cu ‘echipa profesorilor’. Si nu era nimic mai placut decat sa ii pui o talpa pe tibie profului de sport sau de economie. Si daca nu am excelat in vreun mare stil la fotbal, macar am avut mereu oase tari, sut tare si rezistenta. Deci ii durea.

Deja in facultate, primul an a fost si ultimul in care sportul era obligatoriu. Si sportul se traducea prin basket, iar obligatoriul prin optional. Cam aici incepea sa se rupa filmul.

Sportul acum

Pai in primul rand este Campionatul Mondial de Fotbal. La televizor. Pozitia sezut si eventual cu ceva lichid in mana. Si mai sunt si cele cateva minute de mers pe jos incluse in drumul pana la birou, si uneori ceva de ordinul a 50 de trepte de urcat.

Teoretic merg la sala. Ma conving greu sa o fac – deh, lenea – dar cand incep, imi place. Partea proasta este ca se intampla cam in fiecare an doar in intervalul martie – mai, un fel de pre-sezon estival.

Teoretic, in fiecare marti, de la 20.00 la 22.00, joc fotbal. Acum nu mai joc pe ciment sau in praf, ci pe o frumusete de teren sintetic. Practic, daca ajung sa fac asta o data la doua saptamani, este ceva. Desi nici asta nu e garantat.

Dupa zece ture de alergat pe pista de atletism de langa fostul Lia Manoliu, simteam intotdeauna ca se rup toate organele in mine. Asta era la nivelul avansat, ca la inceput simteam la fel dupa doar cinci ture. Mi se parea ca alerg ore in sir, si abia daca treceam de 15 – 20 de minute. La nivelul maxim de frecventa, faceam asta de patru ori pe saptamana. Nu intrebati care mai e intervalul acum. Doar sunt o gramada de scuze la indemana. Vara, caldura, program, alea-alea.

Momentul jenant maxim? Am facut febra musculara dupa primele zile de Wii Boxing. Si macar acum asta este cea mai la indemana metoda de a scoate untul din mine, ca ma incapatanez sa il joc pana nu mai pot. Dar parca si asta se rareste.

Acum putin mai mult de o luna mi-am luat o bicicleta. O frumusete de semi-cursiera Peugeot. Am fost ahtiat dupa ea in primele zile. M-a tinut totul mai mult de doua saptamani. Pana am facut o pana. De aproape doua saptamani, bicicleta zace. In fiecare zi ma uit la ea si imi zic ca trebuie sa o repar. Si zis ramane, ca de facut cine stie cat o sa mai dureze pana ma mobilizez. Din nou.

Ma uit la mine si la prietenii mei. O sa ajungem o generatie de elefanti pentru care maximul de efort este sa mergem pe jos pana la masina. Ne chinuim sa inventam televizoare pe care sa le integram in banda de alergat si ne amagim cu simulacre de miscare gen Wii. Uitam ce este acolo, afara.





Prostia functionarului public

20 05 2010

Da, corect, are multe aspecte. Astazi vorbim de unul singur. La cate ghisee, gherete de bilete de autobuz, statii de metrou, secretariate si aviziere de licee si facultati ati vazut in geam cate un buletin pierdut? Corect, la multe. Am vazut unul ieri chiar si intr-un aeroport.

E chiar atat de greu sa ghicesti al cui este si ce adresa are persoana care l-a pierdut? E un buletin. O carte de identitate. Zi-i cum vrei. Are acolo scris nume, prenume, adresa. Ia-l, pune-l intr-un plic si trimite-l omului care l-a pierdut, ca nu iti cad gradele de la un pic de efort.

Dar nu, prostul de la ghiseu considera ca o ajuta mai mult pe Maricica Popescu daca ii arata poza si adresa in geam, sa vada oricine are chef sa ii faca la un moment dat o vizita. E si asta tot un fel de petitie online. Dai un click sau pui buletinu-n geam si te-ai spalat pe maini de responsabilitati.





Vedere din fabrica de conserve

13 10 2009

– Ce facem cu toate cutiile de azi, Gheorghe? De ce au toate capacul pus stramb?

– Sa stiti sefu ca eu am verificat matrita si toate setarile erau corecte. Cum am plecat eu, cum a dat Vasile peste ceva butoane si au iesit toate prost

– Bine Gheorghe, dar eu nu te platesc pe tine sa dai CTC-ul? Nu esti tu ultimul om care apasa pe buton la banda de productie?

– Ba da sefu, dar eu cand am plecat totul era in regula. Vasile…

– Deci tu ai plecat fara sa iti termini treaba, Gheorghe. In loc sa fii in cabina si sa apesi pe buton dupa ce ai verificat tot, te-ai dus la o tigara, te-ai scarpinat in cur si ai dat doua basini pe tot stocul de azi.

– Sefu, eu nici nu stiam ca se baga Vasile dupa mine la cabina…

– Deci tu ai si plecat din post si nici nu ai stiut ce se intampla. Te mai intrebi de ce ne bat la vanzari aia de la fabrica din Mehedinti, Gheorghe?

– Dar sefu, nu e adevarat! Noi suntem primii care am scos cutia hexagonala cu piure de ciuperci!

– Sunteti pe dracu. Aia vand piure de ciuperci de doua luni deja si toata lumea deja stie de ei. Ati facut voi rahatu praf si ati mutat ciupercile din borcan in cutie, ca poate pica vreun prost in plasa.

– Sefu, e hexagon, n-a mai vazut neam de neamu’ lor asa conserva!

– Ba, ce-i inauntru? Ciuperci piure. Care-i reteta? Tot aia ca la Mehedinti. Tu vii cu aceeasi mancare si vrei sa cumpar de la tine, cand deja am camara plina de la ceilalti?Tu pe banii mei schimbi cutia? Mars afara!





Lazymotion

16 06 2009

sw6Am descoperit si eu intr-un tarziu – totusi mai bine decat niciodata – cum e sa te dai cu un Segway. In afara de excelenta manevrabilitate si sentimentul de viteza (ramane doar sentimentul, pentru ca nu aveam vitezometru), ce m-a surprins a fost aproape completa lipsa de efort necesara deplasarii. Conduci stand in picioare si cam… asta e tot ce trebuie sa faci. Probabil ca, daca nu ar avea un pret de la 8K euro, cam cat 80 de biciclete low-cost, ar fi mult mai popular si la noi. Desi ar fi problema cu mersul. Pe strada, pe trotuar, sau pe pista pentru biciclisti? Teoretic are tot doua roti, nu?
Interesanta a fost abordarea omului de la care l-am inchiriat. Redau aproximativ indicatiile: “Mergi in fata. Du-te spre bordura. Intra in bordura. Simti ca poate sa te dea peste cap? Bun. Ai grija cand il conduci”. Mi se pare eficient sa ii arati omului direct ce poate sa pateasca. Se tempereaza by default mai bine decat cu simple sfaturi.

Sursa foto