Filme pentru neprosti nu se mai fac?

11 01 2013

Am sa scriu doar despre filmele de final de 2012 / inceput de 2013 care sunt cat de cat mai rasarite, in oceanul de rahat previzibil categoria D ce se varsa de la Hollywood spre insipidul cinematografic batran continent.

Cloud Atlas este, din prima, cel mai neprost film vazut in ultima perioada. La nivelul la care anul 2012 mi-a tumefiat si atrofiat standardele, pot sa spun chiar ca mi-a placut. Dubiosul si fostul dubios, actualmente dubioasa Wachowski au facut o treaba buna, dar se vede ca si-au pus frana. Au creat atatea povesti cu atatea planuri si atatea coordonate temporale, incat s-au simtit obligati sa le faca banal de simple, ca sa nu piarda de tot audienta obeza la trup si prea zvelta la creier de peste ocean. Oricum. Au incercat. Au avut zvac. Chiar daca am vazut multe pasaje din Apocalypto si Equilibrium acolo.

Seven Psychopaths a inceput fulminant, cu 15 minute atat de Tarantinesti incat imi frecam palmele de bucurie in cinematograf. Si apoi a bestelit-o atat de liniar si previzibil incat imi ieseau mie replicile inainte de a le vedea pe ecran. Unde nu-i script, vai de actori. Ii consumi degeaba, oricat capital de simpatie ar avea.

The Words e un pic mai nou. Nu stiu daca l-ati vazut. Joaca Colombiana si Scufita Rosie in el, alaturi de tipul bine din Hangover. Este o foarte interesanta idee de poveste in poveste in poveste (sa zic mai bine poveste in rama in rama?), cu trei planuri desenate de doi scriitori. Tot filmul m-am gandit cum ar fi sunat povestit cu vocea lui Morgan Freeman. O creatie care te trece prin trei momente, insa din nou, pentru a proteja neuronul spectatorilor, devine o atat de siropoasa si liniara poveste de dragoste si alegeri in viata incat pana la sfarsit ai capul spart, de la cat de rigizi sunt peretii. Banal, banal, banal.

Django Unchained este, pana acum, victima asteptarilor pe care mi le-am creat. Cumva, umbra filmelor magistrale produse de Tarantino ma obliga sa ma asez in fata ecranului si sa ma astept la nimic mai putin decat distractie atat de bolnava incat frizeaza genialul. Am sa fiu moderat in descriere. Am vazut doar 75 de minute aseara, timp in care nu am simtit ca am castigat ceva mai mult decat un pic de etate. Sa speram ca restul de 90 si ceva vor fi fulminante si ma vor face sa imi printez postarea asta si sa o mananc. Ca altfel nici macar recordul de nigger/minut intr-un film nu a fost batut.

The Hobbit nu se incadreaza in categoria asta de filme rasarite, dar merita un pic de besteleala, fix pentru tam tam-ul facut in juru-i. Mi se pare din start un rahat atat de tern incat nu sunt dispus sa imi prostituez timpul liber pentru o asemenea mizerie. Fie ea si redata la de doua ori mai multe cadre pe secunda.

Astept cu interes…. a, stai. Nu prea am ce. Am vazut atatea trailere, insa chiar nu mi-a ramas ceva anume in minte pentru 2013. O fi ceva in neregula cu mine? Bine macar ca de data asta compensam cu serialele. Care cam bat la fund multe productii pentru cinema.

P.S. Nici sa nu va aud cu Viata lui Pipi.





Campionii filmelor lungi si triste

3 12 2012

Iertati-ma, va rog, ca nu ma arunc in vagonul plin de aplauze adresate lui ‘Superman, Spiderman or Batman’. Este doar o parere personala, de consumator de film. Nu sunt un critic de film. Nu consum aceasta arta la modul elevat, elitist, aspirational. O consum pentru mine, pentru trairile mele si, evident, pentru a ma simti bine.

Felicit echipa care a produs filmul si ma bucur ca s-au intors cu vesti frumoase si premii, de la festivalurile de afara. Dar scurtmetrajul acesta, de mai mult sau mai putin 10 minute, este simptomatic pentru cinematograful romanesc. Facem cum facem si pana si un scurtmetraj ne iese lung. Pare apasator. Pare ca sta in loc.

Probabil ca iesim dintr-o societate care ne apasa atat de mult, care este atat de plina de neajunsuri si frustrari, incat nu reusim sa ne exprimam altfel decat trist. Contemplativ. Pentru ca si contemplatia este o mica boala a noastra, ca natie. Ne uitam cum trece viata pe langa noi. In cadre lungi, secvente in care nu se intampla nimic. In care norii trec, autobuzul se misca, insa nimeni nu spune nimic. O secventa de 20 de secunde, in care nu se intampla nimic, in autobuz. 3,33% din film, daca e sa apelam la cinismul matematicii. Alaturi de altele.

Da. Este utila. Face atmosfera apasatoare. Te conecteaza la momentul actiunii. Dar… o spunem si noi pe cea dreapta? Te plictiseste. Te termina nervos. Astepti sa ti se dea ceva si simti ca esti furat, fix prin starea asta de contemplare. Te uiti la un film in care nu se intampla nimic, zeci de secunde. Secunde din viata ta, pe care nu ti le da nimeni inapoi.

Si ingropam gestul frumos, simplu si induiosator al copilului, ce aduce o veselie aproape nelalocul ei in filmul nostru neaos, prin inca un cadru. Pentru ca e frumos pentru public sa incheiem vesel, cu un copil zambind, chiar daca povestea ramane trista. Dar premiile se iau cu acel cadru in plus, care te ingroapa inapoi in cenusa greoaie a deprimarii. Pentru ca fimul nu vrea sa fie despre inocenta unui copil care are sperantele intacte. Ci despre cruzimea unui sistem si a vietii in sine.

Bravo. Daca scopul filmului a fost sa te faca sa te simti prost, un pic vinovat ca ai sansa la o viata normala, da. E atins. Dar tare mult as vrea sa vad, in multitudinea dramelor cu primplan-uri extrem de lungi si plictisitoare, si filme de actiune, thriller, si… de ce nu, sa indraznim chiar o comedie cu un umor curat si bun? Si alegeti voi, oamenii din industrie, daca le faceti de 8 sau 180 de minute.