Scurta istorie sportiva personala

16 06 2010

Probabil ca titlul naste asteptari de povesti de triatlon si medalii la olimpiade. Pare rau, n-avem. Ce urmeaza, scriu mai mult pentru mine.

Sportul in copilarie

Povestea incepe cu cateva amintiri blurate din 1986, de la un Barcelona – Steaua, cand eram mult prea mic sa inteleg de ce se bucurau toti barbatii din bloc, stransi in fata singurului televizor de pe scara. Cam de atunci am si inceput sa tin cu Steaua. Deh, indoctrinare in familie.

Ce a urmat? Intre doua blocuri erau puse fata in fata doua bare de batut covoare. Evident, fotbal. Intre ele, cand eram mic, mi se parea ca am sute de metri de alergat. Cand la una dintre bare cineva chiar batea covoare, jucam victoria, baraj sau obligata, la o singura poarta. Acum, unde inca nu au crescut buruieni, incap cinci-sase masini parcate. Copiii joaca fotbal pe PSP, in fata usii de la bloc.

Peste strada, vis-a-vis de mine, tot pe vremea plumbuitului, se sapa fundatia unui alt bloc. Totul a incremenit la stadiul de groapa dreptunghiulara, de cam zece metri adancime, cu un fund prafuit dar nivelat. Evident, din nou, fotbal. Cu avantajul ca era destul de greu sa dai mingea in afara gropii si nu mai era nevoie de eternele drumuri de recuperat balonul de fiecare data cand unul sau altul dadea cate o bomba. Doar acum trei ani s-a ridicat, pe locul gropii noastre de fotbal, un supermarket.

Incet-incet ne-am mutat pe terenul de ciment al scolii. Lesne de ghicit, acelasi cocktail. Daca era doar clasa noastra pe teren, fotbal. Daca orele de sport sau chiul coincideau cu ale altora, ne rezumam la ce se poate juca la o singura poarta. Era suficient sa ramanem afara cateva minute dupa ce se suna de intrare, sa vedem daca se ocupa terenul. Daca era liber, si profa de geografie daca ar citi asta ar confirma, se deschidea usor usa din spatele clasei, se arunca intai mingea pe hol si, tiptil, rand pe rand, baietii – evident din ultimele banci – ieseam la fotbal.

Ajunsi intr-a opta, deja tanjeam la terenul liceului vecin. Nu mai putin de sase cosuri de basket ne asteptau dupa un gard prea inalt de sarit, dar cu o gaura intr-un colt, in spatele unui arbust. Dintr-a noua eram abonati la teren, fie ca era fotbal, basket sau, mai rar, handbal. Nu conta daca ploua, ninge sau e gheata pe teren. Nu conta daca ai adidasi cu crampoane, ca azi. Important era sa fii incaltat si sa ai o minge.

Printr-a noua si a zecea era mai greu sa castigam campionatul pe liceu. Aia de la a 12a ne cam rupeau. Am trecut si noi in ‘divizia superioara’ de varsta si odata cu victoriile in campionat, au venit si meciurile cu ‘echipa profesorilor’. Si nu era nimic mai placut decat sa ii pui o talpa pe tibie profului de sport sau de economie. Si daca nu am excelat in vreun mare stil la fotbal, macar am avut mereu oase tari, sut tare si rezistenta. Deci ii durea.

Deja in facultate, primul an a fost si ultimul in care sportul era obligatoriu. Si sportul se traducea prin basket, iar obligatoriul prin optional. Cam aici incepea sa se rupa filmul.

Sportul acum

Pai in primul rand este Campionatul Mondial de Fotbal. La televizor. Pozitia sezut si eventual cu ceva lichid in mana. Si mai sunt si cele cateva minute de mers pe jos incluse in drumul pana la birou, si uneori ceva de ordinul a 50 de trepte de urcat.

Teoretic merg la sala. Ma conving greu sa o fac – deh, lenea – dar cand incep, imi place. Partea proasta este ca se intampla cam in fiecare an doar in intervalul martie – mai, un fel de pre-sezon estival.

Teoretic, in fiecare marti, de la 20.00 la 22.00, joc fotbal. Acum nu mai joc pe ciment sau in praf, ci pe o frumusete de teren sintetic. Practic, daca ajung sa fac asta o data la doua saptamani, este ceva. Desi nici asta nu e garantat.

Dupa zece ture de alergat pe pista de atletism de langa fostul Lia Manoliu, simteam intotdeauna ca se rup toate organele in mine. Asta era la nivelul avansat, ca la inceput simteam la fel dupa doar cinci ture. Mi se parea ca alerg ore in sir, si abia daca treceam de 15 – 20 de minute. La nivelul maxim de frecventa, faceam asta de patru ori pe saptamana. Nu intrebati care mai e intervalul acum. Doar sunt o gramada de scuze la indemana. Vara, caldura, program, alea-alea.

Momentul jenant maxim? Am facut febra musculara dupa primele zile de Wii Boxing. Si macar acum asta este cea mai la indemana metoda de a scoate untul din mine, ca ma incapatanez sa il joc pana nu mai pot. Dar parca si asta se rareste.

Acum putin mai mult de o luna mi-am luat o bicicleta. O frumusete de semi-cursiera Peugeot. Am fost ahtiat dupa ea in primele zile. M-a tinut totul mai mult de doua saptamani. Pana am facut o pana. De aproape doua saptamani, bicicleta zace. In fiecare zi ma uit la ea si imi zic ca trebuie sa o repar. Si zis ramane, ca de facut cine stie cat o sa mai dureze pana ma mobilizez. Din nou.

Ma uit la mine si la prietenii mei. O sa ajungem o generatie de elefanti pentru care maximul de efort este sa mergem pe jos pana la masina. Ne chinuim sa inventam televizoare pe care sa le integram in banda de alergat si ne amagim cu simulacre de miscare gen Wii. Uitam ce este acolo, afara.

Advertisements

Actions

Information

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s




%d bloggers like this: